Deşi mi-e atât de greu să recunosc, sunt obosită. Deşi niciodată “n-am nimic”, “nu mi-e somn”, “nu mi-e frig” şi “nu mi-e cald” (mai puţin atunci când mă răsfăţ şi sunt foarte needy), acum mă declar sleită de puteri.

Aştept ca orice ocnaş şi ca orice manager oaza mea de linişte, cunoscută popular ca “vacanţă” sau “concediu”, din care oricum mă voi întoarce mai obosită decât am plecat pentru că nu sunt genul care să suporte 10 zile tolănită în parcarea, sau mă rog, plaja, uni hotel all inclusive.

Anul ăsta văd Praga. Şi Viena iar. Şi va fi foarte drăguţ.

Apoi voi fi la Sziget Fest. Mi-o promit.

Şi pentru că tot am început cu promisiunile către mine, nu pot să nu remarc câte s-au adunat pe “THINGS TO DO BEFORE I DIE”-ul meu. Şi pentru că încă nu m-am lăsat de fumat, aş putea să mă apuc, dar… să nu fiu macabră

Dar nu ştiu cum se întâmplă… că am chef de toate atunci când nu am timp şi toate ideile geniale vin către mine în cele mai nepotrivite momente. E ca atunci când toată primăvara nu mănânci  căpşune şi iarna ţi-ai da un an din viaţă pentru una adevărată, nu de supermarket. Ca atunci când subit te ia pofta de aerobic sau tae-bo când ai entorsă. Ca atunci când după o seară anostă toate subiectele de conversaţie îţi pop-uie în minte în pragul uşii, când conduci musafirii la plecare.

O fi de la căldură. Lasă! De mâine…

Nu mi-au plăcut niciodată bullshit-urile corporatiste şi reţetele de “succes garantat”. Prin asta nu vreau nicidecum să se înţeleagă că nu îmi doresc să am parte de succese şi împliniri. Pe orice plan.

Bun. Sunt femeie, urâtă nu sunt, îmi place să cred că sunt inteligentă, cu toate că am 22 de ani am exeperienţă de viaţă şi un început de carieră solid. Am o relaţie frumoasă şi prieteni pe care mă pot baza. Am succes?

Probabil că da, dar în definitiv depinde de ceea ce îneamnă asta în accepţiunea fiecăruia. E imposibil să găsim o definiţie general acceptată, dar oricum nimeni su se străduieşte.

Succesul este eticheta.

Să fim sinceri şi să acceptăm că nu o dată ni s-a întâmplat să ne uităm la maşina vreunei cunoştinţe cu invidie, să ne simţim prost că unele persoane din jurul nostru îşi permit o şampanie frumos servită în frapiera aburită, iar la noi aburită e doar sticla verde de bere. Când suntem singuri ne vine să aruncăm cu pietre în toate cuplurile fericite ce merg cu mâinile înlănţuite pe stradă.

Şi-atunci gândim… “uite un om de succes”. Şi-l luăm ca etalon şi vrem cu tot dinadinsul să fim ca el. Să fim el!

Dar ce este succesul până la urmă?

În final, nimic din astea nu mai contează, iar succesul este doar o iluzie. Înseamnă doar să fi capabil să te ridici când ai căzut, să nu pleci capul (căci sabia îl taie oricum), sau să treci din eşec în eşec cu aceeaşi poftă de viaţă şi optimism.

Mai întreb o dată.

Eu am succes? Răspunsul e simplu. Da. Pentru că nu s-a găsit nimic capabil să mă doboare şi nădăjduiesc că nu se va-ntâmpla!

Am realizat că cele mai frumoase gânduri se nasc, paradoxal, în momente din cele mai nefaste. Atunci când suntem nefericiţi ne facem timpul necesar şi ne dăm nouă înşine răgaz pentru meditaţie şi pentru cuget. Când suntem fericiţi e doar simţire,  doar prezent.

Am înţeles de ce unele dintre cele mai frumoase cuvinte se nasc din suferinţă, de ce abia în momente de tulburare sufletească lăuntricul devine aproape tangibil, vulnerabil.

Vulnerabilitatea însă, apare şi-atunci când suntem pe culmi înalte, dar numai pentru că ţinem ochii închişi şi plonjăm către necunoscut. Ştim clar că se poate să aterizăm direct în cap pe pietre sau în iarbă moale.

Cu toate astea, spre deosebire de ochii închişi, ochii înlăcrimaţi pictează imagini. Frumoase. Uneori triste. Alteori pline de speranţă. În definitiv, depinde de sufletul din spatele lor.

Dacă te numeri printre cei câţiva ce mă mai ţin minte din vremurile în care mai scriam câte ceva (fie vorba între noi, a trecut aşa mult timp încât tind să cred că-mi scriam slovele pe papiruşi răsuciţi), cu siguranţă ştii că sunt o frustrată imbecilă, cu nervi, cu toane, colerică etc.

Cum (bineînţeles) mă cred perfectă felu-mi propriu, n-am catadicsit să schimb prea multe în prinviţa asta. Sau în altele.

Azi mă enervează:

1. Dan Diaconescu. Pe de-o parte, îi urăsc pe cei ce strigă din toţi rărunchii şi cred până în măruntaie şi-n adâncul sufletului că DD ar trebui să fie liber. Să ne înţelegem, nu cred că ar trebui să fie închis. Nici măcar în ospiciu. Prost nu e, nebun… poate puţin, dar cine nu e? Cred că ar trebui izolat undeva, să-mi simplifice peisajul şi să nu mă mai polueze fonic şi vizual. Că tot veni vorba, am ajuns la “pe de altă parte”. Pe de altă parte, nu-l uram într-atât încât să-mi vină să-i frâng gâtul până când restul presei a luat foc şi mi-l îndeasă pe gât la orice oră. Până acum, totul era simplu: Nu programam OTV-ul pe niciun post şi pace bună. Acum….

2. Advertorialele cu Dove. Nu are nimic de-a face cu produsul pe care, de fapt, îl agreez. Totuşi, mania cu ambasadoarele… e prea mult. Dar e alegerea fiecăruia. Mark as read.

“Este o greşeală să crezi că noi ascultăm numai cu urechile. Este mult mai important să asculţi cu mintea, cu ochii, cu trupul şi cu inima. Până când nu vrei să-l înţelegi cu adevărat pe cel cu care vorbeşti, nu vei fi niciodată în stare să asculţi. ” (Mark Herndon)

Cu puţină vreme în urmă, aş fi preferat oricând trimiterea unui mail sau a unui sms în locul unei discuţii telefonice sau, mai rău, a unei întrevederi faţă în faţă. Mă simţeam stânjenită de prezenţa sau vocea interlocutorului meu şi consideram că mă pot exprima mult mai clar şi concret în scris.  (Ulterior am remarcat că nici în scris nu sunt mereu coerentă, dar să revenim la ale noastre.)

Conjunctural, am ajuns să cunosc tot mai mulţi oameni, am fost nevoită să discut, am avut întâlniri şi chiar am ajuns să mă “aventurez” printre gloate de necunoscuţi, cu diverse scopuri, de la bere la afaceri.

Astăzi mă simt cu totul altfel. Simt că orice interacţiune este incompletă dacă nu pot citi expresia ochilor, limbajul trupului, dacă nu pot descifra ticuri şi gesturi. Nu sunt vreun expert în arta conversaţiei, în tainele comunicării sau mai ştiu eu…  Azi, nu-i mai înţeleg pe cei stânjeniţi, nu mă mai înţeleg pe mine cea de-atunci.

Şi totuşi…

Prea mulţi oameni şi prea multe ieşiri organizate la socializare m-au făcut să mă umplu de lehamite. Îmi este efectiv scârbă de unele feţe, de unele voci, de unele gesturi, de unele păreri şi de foarte multe fapte consumate. Deşi nu-mi stă în fire, am tăcut şi mi-am vociferat nemulţumirile doar pe lângă urechile ce meritau. Mă învârt oricum în cercuri pline de drame şi tragedii, le mai am şi eu pe ale mele… n-avea sens, zic.

Mă îndepărtez uşor-uşor de oamenii ce-mi displac.

Şi totuşi… de ce mi-e greu uneori să mă apropii de cei ce-mi sunt dragi şi la care, cu tot sufletul, ţin? De ce am – uneori – tendinţa să-i trimit atât de departe de sufletul meu, de parcă mi-ar fi duşmani?

Şi în definitiv, cine sunt femeile? De ce… sunt… femeile? Şi doamne, cât de multe sunt.

Citeam mai ieri despre femei şi cu toate că adesea îmi place să abordez, cu o notă feministă, recunosc, subiecte legate de statutul femeilor şi rolul lor în societate adevărul e că nu am privit niciodată prin prisma însăşi existenţei. Femeile sunt. Pur şi simplu… există. De ce?

Dacă ar fi să o luăm cât mai analitic, femeile sunt… sunt…. ah, s-o spun direct: purtătoare de uter. Rolul lor este să fie mirese, din punct de vedere social şi mame din punct de vedere biologic.

Femeia, sub nicio formă, nu se poate declara împlinită până când nu este mireasă şi mamă. Ordinea este obligatorie, ori altfel, din Madone, devin curve… Şi o dată ce eşti curvă… dai naştere unui bastard. Şi vai cât vor râde colegii de micul bastard fără tată, sau de copilul din flori (de fapt, niciodată n-am înţeles expresia asta la adevărata ei valoare). Şi dacă eşti curvă, nu te mai ia nimeni. Nu vei avea veci omul, pomul şi casa!

Şi dacă azi  iubirea a murit, spuneţi-mi voi, când a fost mai vie?

Azi, anti-miresele, se iubesc pe maluri murdare, în mări, în bărci, pe furiş, făţiş… Nişte curve. Dar fericite…

Şi dacă azi mamele eroine, cu cinci copii, soţ cu înclinaţii bachice şi viaţă gri, merită un premiu, vreau să fiu anti-mireasă până mor. Şi asta pentru că îmi place să iubesc.

Câteodată mă trezesc privind în trecut, făcând retrospectiva tuturor experienţelor şi analizând. Tot. Apoi aleg. Alerg. Printre vise neîmplinite şi nopţi superbe. Apoi mă gândesc că aş putea… să păstrez tot ce e floare, tot ce miroase a parfum, tot ce-i sărut şi îmbrăţişare, toate zâmbetele şi duminicile petrecute în pat. S-arunc în mare toate lacrimile… s-o fac şi mai sărată.

Să-mi păstrez visele, să le scriu pe foi galbene şi să mai adaug câteva. La subsol apoi să scriu “de îndeplinit într-un an, nu într-o viaţă”.

Pentru schimbări şi noi începuturi, să ciocnim, iar tot ceea ce a fost frumos… să ne inspire.

Am lăsat din nou blogul meu în paragină, dar mi s-a făcut dor de el. I-am pus haine noi, l-am mutat în altă casă… rămâne doar o problemă: să mă ţin de scris.

Aş fi vrut să nu aduc aici nimic din ceea ce am scris în trecut, dar mi-a fost totuşi greu să mă despart de toate articolele, aşa că le-am adus şi le-am aruncat pe toate în “Arhivă”.

Prefaţă: Acest articol este un “guest post”, drepturile de autor revenindu-i  lui Ceciliu Stronţ.

Tocmai am supravieţuit întâlnirii cu clona perfectă a lui Hanibal Lecter. Taximetristul “perfect”: un domn pe la 45 de ani, care spune, după ce noi am aşteptat o comandă de 12 minute după el, după ce întârzie 3 minute în plus la pedeapsa iniţial primită de 12 minute în mijlocul nopţii un “respectuos”… “RESPECT!”, iar la concluzia baliverniei mele de explicaţii de direcţie a spus un simplu “RECEPŢIONAT!”. Închipuiţi-vă persoana în a cărei maşină ascultaţi mega “NEWS ’85 BEST HITS!”-urile de la Sandra – In The Heat Of The Night la melodia lui… Annie Lennox – No More I Love You, şi cu mare plăcere dă, în timp ce întreabă să se asigure .. “Mai tare?” (dovedindu-şi capabilităţile de multi-tasking…) când îl rogi să dea mai tare!

A fost groaznic, credeţi-mă. Ca orice alt om normal am avut tupeul să îmi doresc ca o dată în viaţă să îl întâlnesc pe taximetristul perfect… să nu pună întrebări de genul “şiii?? ai petrecut bine să-nţeleg …???” şi “băiatu .. tă simţi bine? că nu vreau să-mi borăşti la mine în maşină că numa ce am curăţat-o ..” şi după ce l-am întâlnit într-un final .. nu a fost cea mai plăcută experienţă pe care am avut-o! Nici pe departe.. totul părea greşit, deşi totul era perfect… parcă proaspăt scos dintr-o fantezie concepută de un fan etern al serialului Star Treck, nu exista nici o altă versiune mai bună a acestei experienţe prin care am trecut nici măcar într-o lume a serialului “Quantum Leap“, deci a fost mai bună decât este posibil descriptibilă prin cuvinte, dar asta este pe lângă subiect, care este anume… a fost lumea perfectă, în aşa mod încât până şi taximetristul a fost la rândul lui… “perfect”! Adică da… a tăcut/şi-a ţinut pliscul/nu a iniţiat conversaţii dubioase (despre politică/sport de orice gen/trafic şi condiţia drumurilor în ţară/condiţiile meteorologice) cu mine/şi-a văzut de treabă/a tăcut dracu’ .. şi m-a dus la destinaţie .. ca la sfârşitul cursei (pe care eu nu îmi închipuiam să-l mai apuc), când îl întreb cât e amenda îmi răspunde indicându-mi către ceas “14,95 lei noi!” iar când dau să îi achit cu o bancnotă de 50 de lei (noi), îmi întinde restul cuvenit şi îşi cere scuze că nu are să-mi dea rest 5 bani, eu apuc banii din mâna sa şi dând să ies din maşină .. mă întrerupe taximetristul: “Staţi umpic! Aţi uitat cinci!” arătându-mi cei 5 lei (ron nene, nu bani) cuveniţi restului meu… Moment în care îi muţumesc şi îi urez sărbători pascale fericite, se întoarce spre mine şi-mi răspunde “Mulţumesc! Asemenea şi dumneavoastră! Să mai călătoriţi cu noi!” şi “Noapte Bună!” dintr-o singură suflare. Genul acela de dubios a fost.. a fost prea perfect să fie adevărat…

________

sursă thumbnail

O ardeleancă şi un bănăţean în tren. Nu, nu e început de banc, doar un cadru pentru poveste. Să nu ne ascundem după deget, totuşi, V-aţi prins că eu sunt unul dintre personaje, aşa că nu are rost să continui la persoana a treia.

Nici nu apucăm să ne aşezăm bine, strategic, lângă priza compartimentului, şi aud o voce mult prea stridentă: “Mergeţi departe?” Politicoşi, răspundem: “Nu, mergem până la Deva.” Extaziată, domnişoara supraponderală, mândra posesoare a vocii piţigăiată exclamă: “Ştiam eu că sunteţi ardeleni! Se vede pe voi că sunteţi oameni faini”. Hai şi dă-mă dracu, om fi colegi de compartiment cu Mama Omida.

Portretul fizic al interlocutoarei este… sclipitor. La propriu. Cercei căzând în cascadă din urechi peste umeri, gene încărcate până la refuz de ceea ce se cheamă rimel şi adesea nu vine cu instrucţiuni de folosire, haine mulate şi colăcei ce se revărsau peste cureaua de lac.

Am plecat cu un gând bine pironit pe cortex: Ne urcăm în tren, pornim laptopul şi vedem câteva episoade dintr-un serial (neesenţial care). Zis şi făcut, dar parcă aş vrea să şi aud ceva. Şi nu, sunetul n-avea nimic, dar zgomotul dat la maxim în căşti nu ar fi putut cu niciun chip să acopere voceA (articulat cu majusculă)!

Gândindu-mă cum să-i închid gura, îi ofer cu extrem de multă amabilitate ziare, sudoku sau integrame. S-a arătat interesată de ziare. I-am întins un Kamikaze. Pfff… l-a răsoit în 10 secunde. Ce i-o fi trecut prin minte? Pot doar să bănuiesc: “Unde-s pozele cu Bote şi blonda lui?”

După mult prea multe tentative de socializare eşuate… a cedat.

Am şi morală:

ÎN PUII MEI, DACĂ VEZI CĂ NU AM CHEF SĂ SCHIMB DOUĂ VORBE CU TINE, LASĂ-MĂ DRACU ÎN PACE.

_____

sursă thumbnail