Penultima filă

Cuvinte ce nu vor fi niciodată citite (de tine)

Aceste rânduri sunt prefaţate de o durere ce depăşeşte limitele imaginaţiei celor mai încercaţi dintre noi. Da, imaginaţia uneori are limite, nici mie nu mi-a venit să cred. Are loc în mine conflictul etern între moralitate şi plăcere, între datorie şi mine, între tine şi el. Cuvintele îmi vin greu şi este inexplicabil cum mâna continuă să alunece pe hârtie, printre lacrimi ce nu curg, căci am secat de ceva vreme. Nici măcar lacrimi numai am. De fapt, mai am ceva? Am sufletul, probabil, căci dacă nu l-aş avea nu ar avea ce să mă doară. Doare, iar durerea fizică este gâdilatul unei pene în comparaţie cu cea a sufletului care nu-mi măcelăreşte carnea ci mă stinge pe mine cu totul, încet, foarte încet.

Aş vrea să rup această filă, să ţi-o trimit drept scrisoare, dar poate că este mai bine ca vorba mea să nu te mai deranjeze vreodată…  buzele mele să nu se mai atingă de ale tale, mâinile noastre să nu se mai înlănţuie, răsuflarea ta caldă să n-o mai simt niciodată pe umărul meu gol.

Stau întinsă pe covor, nu pe iarbă cum mi-aş dori, şi gândul îmi zboară către tine. Simţi? Devine aproape palpabil şi se plimbă de jur împrejurul tău, emană iubire, speranţă, dorinţă, apoi moare, moare înecat de gândurile negre nu atât de puternice, dar numeroase, gânduri ce îmi arată o realitate crudă, o punte dărâmată, puntea dintre noi. Acum e abis, un abis pe care niciunul dintre noi nu se va încumeta să-l treacă, nu cred că ne iubim atât de mult. Şi dacă ne-am iubi, oare am muri în încercarea de a ne vedea din nou… unul? Oare există om pe lumea asta care să merite să mori în încercarea de a-l mai îmbrăţişa o dată sau există durere suficientă ca să îmi umple trupul şi să mă pedepsească pentru ceea ce sunt?

Tot ce mi-am dorit a fost să pătrund în frumoasa ta nebunie, să mă ţii în braţe şi să ne scufundăm în ireal împreună. Împreună… nu mai înseamnă nimic, m-ai abandonat undeva la mijlocul drumului, la suficientă dinstanţă de început pentru a nu mă mai putea întoarce şi la suficientă distanţă de sfârşit pentru a-mi pierde orice speranţă.