În jurul meu gravitează priviri glaciale, ochi întunecaţi şi sunete stridente. Sunt un soare rece, sunt soarele tristeţii, o stea ce n-a fost coborâtă încă, o stea neagră atârnată în capătul unei sfori ce va fi sfâşiată curând. Azi lacrimile-mi plâng la rândul lor, plâng de dor şi plâng de ciudă. Vărs lacrimi de ură, şi suspine de iubire. Câtă contradicţie se mai poate contura în mintea mea?

Gânduri ce fierb şi dor. Albe şi negre.

Sărutul. Aş vrea să mori. Privirea sa la primul “Te iubesc”. Stângăcia dulce. Nervi. Nu mai striga. Aş vrea să-i spun, dar nu pot. Prieteni. Frig. S-a spart geamul? De ce nu mă sună? Poate ar trebui să plec. Ţigară! Trebuie să… nu trebuie nimic de fapt. Mâine dimineaţă. Au, doare. Ne vedem mâine mai pe seară? Vineri eu plec. Nu pleci. Aş rămâne, dar nu pentru tine, pentru el! Mi-e teamă. Avem nevoie de tine. Şi alţii au. Chiar şi de voi. Şi florile? Negru… Negru… Negru… Negru… Sunetul violoncelului. Negru… Negru… Negru...

Şi deschid ochii din nou.

Clocoteşte în mine ideea egoistă de a pleca, de a urmări florile de primăvară în a căror mireasmă m-am născut şi care totuşi mă distrug. Să nu rămână nimic din ceea ce am fost o dată. Nimic în afara cenuşei unui testament ars de ură înainte de a păşi… dincolo. Dincolo de oameni.

Apun uşor, iar o dată cu mine apun şi pleoapele mele ce obişnuiau să acopere o privire vie. Azi, acoperă tonuri de gri, culori reci, ace şi moarte. Închise pentru totdeauna. Poţi să-mi aşezi mâinile pe piept, să-mi săruţi frunetea pentru ultima oară. Voi renaşte. Voi renaşte din cenuşă, voi lua formă în braţele calde, şoapte moi şi culori roşiatice. Voi vibra de iubire, culoari şi iambi ai vieţii însăşi.

Închid ochii. Negru… Negru… Negru… Căldură. Adorm.