Pentru că de când sunt în Timişoara rar s-a întâmplat să mai calc într-o sală de teatru, pentru că am fost invitată şi pentru că prima piesă mi-a deschis apetitul pentru cea de-a doua. Asta dacă vă întrebaţi de ce. Să vă explic. În ultimele zile am fost prezentă nu o dată ci de două ori la Sala 2. Am plecat cu o strângere de inimă de acasă prima dată, dar am rămas foarte plăcut surprinsă.

Am văzut Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte (Mihaela Lichiardopol) şi Boala Familiei M (Radu Afrim), despre care vă voi vorbi în parte.

I.Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Despre prima piesă al cărui nume refuz să-l mai scriu pentru că este al naibii de lung nu am să vă spun prea multe. Este vorba de o adaptare interesantă a basmului prea cunoscut. M-au impresionat în mod deosebit decorurile şi efectele (aici vorbesc în special de tunelul-hologramă şi proiecţiile viselor). Mi-au dat fiori de-a dreptul elemente ca măştile albe ce acopereau feţele actorilor (apar în visul lui Făt Frumos) şi mingea albastră ce se plimbă o vreme prin mâinile tuturor.

Despre simbolistică nu vă pot spune prea multe. Este în principiu o piesă despre familie, despre relaţiile din aceasta într-un sens cât se poate de clasic (clasice relaţiile, modernă piesa) şi nu în ultimul rând despre dorinţa supremă a omului de a depăşi efemeritatea.

II. Boala familiei M

Despre Boala Familiei M aş putea să vorbesc mult mai multe, dar n-am s-o fac, mai degrabă vă recomand să o vedeţi. Mărturisec sincer că mi-a plăcut mult mai mult decât “prima piesă”, de altfel asta era de aşteptat de la Afrim, al cărui stil se pare că îmi place în mod deosebit.

Pe scurt, piesa conturează o boală a societăţii ce sălăşuieşte în fiecare dintre personaje, personaje ce întruchipează câteva stereotipuri ale omului modern. Spre exemplu Maria este genul frivolei ce-şi împarte iubirea şi trupul la doi bărbaţi (Fabrizio şi Fulvio), Marta este cea care a preluat atribuţiile mamei decdate (probabil) în urma unei supradoze de medicamente, Luigi întruchipează tatăl iresponsabil, o corvoadă, crucea purtată de familie, în special de Marta şi Gianni, mezinul aflat în derivă, încă necopt, dar de o sinceritate şi un curaj debordante.

Întreaga piesă este construită pe contraste, ceea ce te face să te întrebi serios dacă e de râs sau plâns.

Later edit: Alte recenzii găsiţi la Tudor şi la Richie.