Lume, eu îmi iubesc ţara, aşa cum este ea cu bune şi rele. Doar că uneori… aşa-mi vine să-mi bag un organ (pe care, fie vorba între noi, nici măcar nu-l posed) în tot ceea ce se văd, miros, simt sau percep pe orice altă cale. E normal până la urmă, e ca şi cum ai avea un copil pe care l-ai fătat în chinuri, dar pe care îl iubeşti, că vorba aia… e parte din tine, dar îi mai articulezi câte-o palmă când îţi sparge bibeloul preferat (cadou de nuntă de la vreo mătuşă) sau îl prinzi că se uită noaptea la Spice Platinum.

Am făcut un drum de Bucureşti, via Oltenia, Piteşti şi Reşiţa la întoarcere. Da, veţi spune că sunt kamikaze, inconştientă… ştiu, dar asta este, dacă-i musai cu plăcere.

M-am dus, m-am dus, să tai un copac…

N-am să vă povestesc de gropi, despre drumuri proaste sau despre alte subiecte dezbătute intens în presă, bloguri sau la un pahar de bere. Le ştim toţi şi deja nu mă mai miră nimic. Că tot veni vorba de drumuri, am văzut ceva ce m-a şocat. Mă gândeam eu că neuronul ăla care se mişcă asemenea unei mingi de ping-pong în căpăţânile unora ar putea face un minim când e nevoie, o sinapsă micuţă, astfel încât individul în sine să raţioneze o secundă şi să-şi dea seama că este mult mai indicat să tai un trunchi de copac pe marginea drumului decât în mijocul lui, pentru că rişti să produci două coloane de maşini, câte una pe fiecare sens, coloane lungi de un kilometru cel puţin. Zic, o fi un caz izolat de idioţenie cruntă, dar mare mi-a fost mirarea, peste vreo 50 de kilometri şi 50.000 de nervi tocaţi, să întâlnesc acelaşi fenomen. Alţi idioţi, alt copac. Şi atunci am strigat: Caaaaaaadeeeeee, dă-te mă că cade, dă-te mă că cade cade cade cade cade copacul. (melodia aici)

Nu, mulţumesc… o să beau din sticlă.

Românii sunt ospitalieri, renumiţi penru serviciile lor impecabile, porcii zboară şi Sergiu Nicolaescu va muri cândva…

Nu ştiu de ce mă mai obosesc să mă întreb de ce, dar m-a mâncat pe mine în cur să răspund afirmativ când am fost întrebată, într-un restaurant oarecare de pe malul Dunării, dacă doresc pahar pentru apa plată. Am zis şi eu o dată în viaţă să fiu high-class, să beau din pahar şi să mănânc pastele folosindu-mă atât de furculiţă cât şi de lingură. Tanti cu şlapi şi şosete, care m-ai servit pe mine deunăzi , chiar crezi că vreau să disting pe pahar toate urmele de buze care s-au aşternut pe el în ultimele 6 luni, sau sa gust balele celui care a mâncat înaintea mea cu aceeaşi linugură?

O vreau pe Ioana!!!

O ştiţi pe Ioana, e vocea suavă din sistemul de navigaţie Mio. Nimeni nu ştie să spună mai frumos decât ea “Reconfigurarea traseului”. Oricine pleacă la drum lung şi se bazează pe ajutorul unui navi, trebuie să se întoarcă cu o istorisire amuzantă. Eh, data trecută când am făcut traseul despre care vă povestesc, Ioana ne-a direcţionat către Orşova pe un drum forestier lat de cel mult un metru, dar tot mi-e simpatică.

Se pare că unii constructori de automobile au fost grav afectaţi de criza financiară mondială şi au făcut reduceri drastice de buget când a venit vorba de GPS. Prieteni dragi de la firma al cărei nume nu-l precizez, dar vă zic sunt ăia cu 4 cercuri, mai actualizaţi şi voi hărţile căci ale voastre sunt probabil făcute de un cartograf obscur, pe la 1400 şi pe cuvânt că de-atunci au mai apărut clădiri prin care nu se poate “vira stânga” şi al să mor de nu sunt străzi pe-acolo pe unde-mi arătai mătăluţă că e câmp.

Cam atât că deja mă enervez… dar vă adresez câteva întrebări la care eu nu am reuşit să găsesc răspuns:

- E normal să dureze 20 de minute până un poliţist scrie procesul verbal pentru o banală amendă de centură?

- E normal să fie babe care vând viorele pe marginea autostrăzii?

- E normal să fie zeci de câini morţi pe autostradă? (babe flecite încă n-am văzut)

- E normal să coste 15 lei un sandwich absolut banal şi 15 lei un suc de portocale?

- E normal să întreb unde e o priză şi să mi se răspundă:  “În palmier”?