Ştii vorba aia cu “oamenii care se-aseamănă se-adună”? Ei, ceea ce nu se spune este cât de important este să aibă unde să se adune.

Dacă până acum, noi, cei pe care nu vreau să-i numesc bloggeri ci prieteni, am ţinut cu o sfinţenie de necrezut de un loc ce părea cel mai potrivit, am avut o surpriză plăcută.

Mic, pe gustul nostru, cu oameni extraordinari (iar când spun oameni, mă refer atât la cei ce frecventează locul, cât şi la cei ce i-au dat viaţă), oarecum ascuns, retras. Închipuiţi-vă locul ăsta undeva pe Corso… e că n-ar avea acelaşi farmec? Ar mai fi la fel dacă nu ai intra acolo pe lumină şi ai rămâne stupefiat când ieşi că e întuneric? Sau mai rău, că e IAR lumină ?

Ştii cum e când mergi zi de zi în acelaşi loc şi te scârbeşti efectiv? Eu, cea care nu suportă rutina şi se plictiseşte extrem de repede, pot să pun mâna pe inimă şi să spun că nu ar putea să mi se întâmple aşa ceva în locul ăsta. Şi am dreptate, cum ai putea să te plictiseşti când în fiecare zi ba e seară de joc, ba jam session, ba mai cântă unii unplugged, ba se pune de o “seară dansantă”?

Nu ştiţi despre ce loc vorbesc? Garaj Pink Freud, bineînţeles.